sâmbătă, 23 ianuarie 2010

Brave Jane

Ati vazut filmul "Runaway bride"? O comediuta romantica in clasicul stil american: ingredientele principale din reteta "Pretty Woman" si...si ... cam atat. In fine. Nu despre film vreau sa vorbesc. Ci despre faptul ca hm... incep sa cred ca am destule lucruri in comun cu Maggie Carpenter: "I am profoundly and irreversibly screwed up". Revelatia ei, cum ca habar n-are cum ii plac de fapt ouale, fiindca de fiecare data comanda ce manca viitorul sot, e simptomatica in felul ei ... si mi se potriveste perfect; bine, cu exceptia oualor, pe care eu stiu ca nu le sufar... decat, literalmente, din an in Pasti. Pentru mine, revelatia este ca in principiu habar n-am ce imi place si ce nu. Si asta... ma ingrozeste. Pentru ca,  sa nu stii daca ceva iti place sau nu, inseamna sa nu ai pareri sau sa fii indiferent. Nimic nu te misca, nu ai nimic de spus, nimic de impartasit, nimic de tinut minte. Practic, nu ai nimc. Am realizat chestia asta gandindu-ma zilele trecute la lipsa momentelor memorabile din viata mea, si, pe cale de consecinta, a amintirilor.
Cred ca a fost un timp in care nu eram asa; si asta nu pentru ca mi-as aminti eu, ci pentru ca isi amintesc altii. Eram altfel. Deci, in mod sigur, intr-un fel, cumva, candva, m-am ratacit eu de mine. Ca si cum identitatea... partea profunda, primordiala, originala... s-ar fi atrofiat treptat, imperceptibil, lasandu-ma in urma pe mine. O Eu absenta, pe pilot autmomat.
Maggie a gasit rapid rezolvarea problemei: a comandat cateva portii de oua, pregatite in mod diferit si le-a incercat; am inteles si eu, intr-un tarziu, ca prin a experimenta cu orice lucru din viata ta, descoperi de fapt pas cu pas practic drumul inapoi catre tine insuti. Drumul inapoi catre "Brave Jane".
 http://artists.letssingit.com/vaya-con-dios-lyrics-brave-jane-f8k5sns

joi, 21 ianuarie 2010

Centura de siguranta

Mi-am dat seama ca nu am amintiri.
Hm, nu ca in filmele de categorie B, cand te trezesti si nu stii cine esti; ci Amintiri... un loc in care sa aluneci cand ai chef sa te retragi din lumea reala, sa te intorci intr-un moment familiar si cald. Sa calatoresti in timp. In timpul tau, si al celor dragi tie. Mda. Am inteles ca oamenii fac asta. Eu nu am un asfel de loc. Tocmai ce mi-am dat seama azi de chestia asta. Bine, de fapt nu chiar azi, cred ca ma urmareste gandul asta de ceva vreme deja, dar nu l-am bagat in seama; ma distra sa mi-l inchipui ca pe un personaj de desene animate, agitandu-se sa imi capteze atentia, si pe mine observandu-l doar cu coada ochiului, prefacandu-ma ca de fapt privesc in alta parte. Pana la urma am cedat. Acum, de cand mi-am dat seama de chestia asta, ma tot uit la oamenii de langa mine si ma intreb daca au amintiri chiar toti.
Mama, de exemplu, are amintiri inca de la 4 ani, cand mergea la bunici la tara. Eu abia imi amintesc anii de facultate. Si nu, nu au fost acum 30 ani. De fapt, EU nu am nici macar 30 de ani.
Poate macar asta o fi un aspect pozitiv? ...faptul ca mi-am dat seama devreme, si mai am timp sa recuperez? Ha ha.

Ideea care ma urmareste de fapt, ca o umbra distorsionata din spatele micului desen animat, este: chiar nu am ce sa imi amintesc, sau pur si simplu creierul meu face curatenie de unul singur, golind din timp in timp sertarele pline, dar nefolosite?? Pentru ca, sincer, as prefera sa fie varianta a doua. Pentru ea am deja solutia: centura de siguranta pentru sertare. O centura peste timp, peste spatiu, si impotriva uitarii.

Un fir VIZIBIL care sa lege miile persoane care voi fi in miile de zile care vor urma. Da! Tot ce trebuie sa fac este sa las un sir de firmituri, care, ca in povesti, sa imi arate drumul inapoi.

Dar daca de fapt nu am ce sa imi amintesc...?
Poate nici pentru asta nu e tarziu; e suficient sa incep sa traiesc.