Mi-am dat seama ca nu am amintiri.
Hm, nu ca in filmele de categorie B, cand te trezesti si nu stii cine esti; ci Amintiri... un loc in care sa aluneci cand ai chef sa te retragi din lumea reala,
sa te intorci intr-un moment familiar si cald. Sa calatoresti in timp. In timpul tau, si al celor dragi tie. Mda. Am inteles ca oamenii fac asta. Eu nu am un asfel de loc. Tocmai ce mi-am dat seama azi de chestia asta. Bine, de fapt nu chiar azi, cred ca ma urmareste gandul asta de ceva vreme deja, dar nu l-am bagat in seama; ma distra sa mi-l inchipui ca pe un personaj de desene animate, agitandu-se sa imi capteze atentia, si pe mine observandu-l doar cu coada ochiului, prefacandu-ma ca
de fapt privesc in alta parte. Pana la urma am cedat. Acum, de cand mi-am dat seama de chestia asta, ma tot uit la oamenii de langa mine si ma intreb daca au amintiri chiar toti.
Mama, de exemplu, are amintiri inca de la 4 ani, cand mergea la bunici la tara. Eu abia imi amintesc anii de facultate. Si nu, nu au fost acum 30 ani. De fapt,
EU nu am nici macar 30 de ani.
Poate macar asta o fi un aspect pozitiv? ...faptul ca mi-am dat seama devreme, si mai am timp sa recuperez? Ha ha.
Ideea care ma urmareste de fapt, ca o umbra distorsionata din spatele micului desen animat, este: chiar nu am ce sa imi amintesc, sau pur si simplu creierul meu face curatenie de unul singur, golind din timp in timp sertarele pline, dar nefolosite?? Pentru ca, sincer, as prefera sa fie varianta a doua. Pentru ea am deja solutia: centura de siguranta pentru sertare. O centura peste timp, peste spatiu, si impotriva uitarii.
Un fir
VIZIBIL care sa lege miile persoane care voi fi in miile de zile care vor urma. Da! Tot ce trebuie sa fac este sa las un sir de firmituri, care, ca in povesti, sa imi arate drumul inapoi.
Dar daca de fapt nu am ce sa imi amintesc...?
Poate nici pentru asta nu e tarziu; e suficient sa incep sa traiesc.
